Renastere.

Din abisul intunecat, vedeam cerul

atat de cald, cand trupu-mi era practic inghetat

si sufletul era captiv mrejelor de iedera otravitoare. 

Stateam cu ochii inchisi si dintii inclestati de durere, 

durere ce-mi spinteca sufletul in mii de cioburi de sticla.

Deveneam tot mai anosta, tot mai amorfa, 

fiinta mea se disipa in mii de zari, dar eu eram imobila. 

Deodata indraznesc sa deschid ochii goi,

care sunt grabnic loviti de o lumina fulgeratoare.

Orbita, reusesc sa zaresc conturul unui felinar trecut de vreme,

dar din care izvora o lumina precum o lava.

Era atat de bine, era cald.

Am inceput sa-mi simt dinnou maruntaiele,

sa simt cum trupul mi se dezmorteste. 

Bucatile de suflet, precum sticla intr-un cuptor incins, 

se remodelau. Un magnetism inexplicabil le facea sa danseze, sa vibreze.

Incep sa ma misc, lumina ma atrage spre ea, ma apuc de felinar 

si de indata, reusesc sa fac un salt spre cer. 

Albastrul ceresc imi sufla prin par o dorinta de viata, 

si incep a zbura printre nori. 

Simt libertatea in fiecare celula din trupul meu, 

trup ce nu mai are acum granite.

Ma infrupt din fericirea cristalina si pura pe care n-am mai simtit-o vreodata, 

si fiinta mea mica devine de-odata una cu tot pamantul.

Inspir, inspir adanc ca si cum ar fi ultima oara, 

imi umplu plamanii cu viata si-mi spun:

TRAIESC.

Pentru prima oara in veacuri de existenta, TRAIESC.